Cateodata ma intreb daca noi suntem normali. Ce s-a intamplat cu noi? Este totul numai un vis?
Eu as vrea sa fug, ca ma doare asa de tare, dar totusi stiu, ca trebuie sa te revad. Nu trece o secunda sa nu ma gandesc la tine. Tu esti intotdeauna alaturi de mine. Nu pot sa fac nimic impotriva. Eu sufar.
Dar cum sa mearga mai departe cu noi?
Daca fiul meu nu ar trebui sa isi faca scoala mai departe, as fi ramas la tine … cumva.
Dar sunt 4 ani, jani, pana pot sa plec. Rezistam pana atunci? Un timp asa de lung? Atata dor neastamparat?
Stii raspunsul? Poate ar trebui sa avem incredere in viata. Sa ne acceptam soarta. Eu stiu doar, ca fiecare zi, fiecare ora, fiecare saptamana trece prea incet.
Imi lipsesti nespus de mult!
5 zile in octombrie jani, mai mult nu mi-a fost posibil. Numar zilele.
Pe curand!
